Le-a păsat de copiii altora

Aflîndu-mă în spital, am întîlnit o femeie din Boghenii Noi care şi ea se lecuia acolo. Din vorbă în vorbă, am ajuns la o discuţie despre copii.
Ea mi s-a destăinuit că din cei trei copii pe care îi are, unul nu e al ei. S-a întîmplat aşa: acesta rătăcea flămînd pe stradă şi feciorul ei mai mare l-a adus acasă, l-a ospătat, au discutat şi de atunci a rămas să trăiască în familia lor.
Toţi l-au acceptat ca pe un frate al lor şi, iată, de cîţiva ani buni, e ca şi co­pilul lor, deşi părinţii băiatului trăiesc pe aproape. „Acum învaţă bine, e ascul­tă­tor, aduce numai note bune şi ne bu­curăm”, îmi spunea acea femeie.
O priveam emoţionată şi mă bucu­ram  cu ea împreună, zicîndu-mi: „Ma­re noroc are băiatul!”. A fost primit într-o familie generoasă, mama are grijă de toţi, tata munceşte undeva, în Rusia, pentru ca toţi ai casei să fie în­destulaţi, să le fie bine. Ar fi extraor­di­nar ca şi acest băiat, la rîndul său, să-i răsplă­teas­că mai apoi cu aceeaşi mo­nedă.
O istorioară la fel de interesantă mi-am amintit şi eu. Aş vrea să v-o poves­tesc în rîndurile ce urmează.
Alinuţa avea trei anişori cînd a rămas orfană de ambii părinţi. Buneii erau prea bătrîni şi, cel mai probabil, fetiţa ar fi fost dată la un orfelinat. Dar cineva din so­vietul sătesc de pe atunci a hotărît ca acea copilă să rămînă în familie, căci buneii erau oameni cum­se­cade şi sti­maţi în sat. Astfel s-a de­cis soarta Alinei.
Buneii o ocroteau, o mîngîiau, îi po­to­leau, noaptea, plînsul. În căscioara lor înclinată de la cutremur, dar cură­ţi­că şi îngrijită, şi-a găsit locul un pătuţ şi o lă­di­ţă pentru bunurile fetiţei. Viaţa bătrî­ni­lor s-a schimbat cu totul. De griji şi aler­gătură abia de-şi mai duceau picioa­re­le. Copila însă era totdeauna în­grijită, curăţică, pieptănată frumos. Deşi aveau puţină carte, făcută la ro­mâni, îi citeau fetei poveşti, o învăţau poiezioare, se ju­cau cu ea. Găseau timp şi răbdare să-i explice, să o pună la cale. Şi se rugau Domnului să le dea zile ca s-o poată ridica puţin, cum zi­ceau ei: „Măcar să poată să se spele şi să se pieptene singură”.
Au ajuns şi la ziua cînd Alina a ple­cat la şcoală. Anii treceau, buneilor le scă­deau puterile. Şi totuşi… Alina îşi amin­teşte şi azi cum  bunelul îi cerea sea­ra „zilnicul la control”, cum se in­teresa dacă şi-a făcut temele.
Fata a terminat şcoala medie, cînd rămase doar cu bunica, care o petre­cea şi o aştepta. A învăţat apoi o pro­fesie. Era deja la casa ei cînd a murit şi bu­nica.
Acum, cînd am ajuns şi eu la o vîr­s­tă, cînd mă năpădesc maladiile, mă gîndesc de unde au găsit acei bătrîni atîta putere şi curaj ca să crească un copil, să-l poarte prin spitale, să-l mîn­gîie, să-i dea o educaţie. Acest lucru nu oricare îl va face.
Străduinţa buneilor n-a fost zădar­ni­că. Alina le povesteşte celor două fiice ale sale despre copilăria ei. Dacă nu a avut parte de părinţi, Dumnezeu i-a dat nişte bunei foarte buni, cărora nu le-a fost deloc uşor. Pe vremea ceea, cu o pensie de cîteva zeci de ruble  plus 12 ruble ale copilului, nu prea mul­­te puteai cumpăra. N-aveau aju­toa­re, nu pri­meau cadouri, nimeni nu s-a interesat cum trăiesc, dar niciodată nu s-au plîns că le era greu. Acolo, în ceruri, îngerii probabil le sărută mîinile şi pentru nepoata lor, Alina.
A.I.,
o cititoare fidelă a ziarului dumneavoastră,
s. Hîrceşti