„Eu sper ca lumea noastră să se trezească în cele din urmă”

Interviu cu poetul Arcadie Suceveanu,
vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

Ce rol a jucat sau continuă să joace Ungheniul în economia peregrinărilor  tale prin Europa, dragă domnule Suceveanu?
Ha-ha! Păi, cum să zic eu, Ungheniul se asociază întotdeauna, pentru mine, cu pun­ctul de trecere a vămii spre Ţară, spre România şi trăiesc sentimente foarte contradictorii atunci cînd trec prin Ungheni. Îl cunosc mai mult din acest punct de ve­de­re, deci ca oraş de trece­re, de tranziţie – spre limba română, spre istorie, spre Ro­mânia, spre Ţară, spre ini­ma Ţării.

Vrei să spui că în percepţia ta oraşul împrumută ceva din culoarea kaki a grănicerilor?!…
Cam aşa, aici voiam să ajung. Se asociază neapărat cu această culoare şi cu acest aer de, ştiu eu, mister, frică, rigiditate, sau cum să zic eu mai bine, ca să exprim sentimentul pe care îl tră­-iesc… Nu am avut, din păcate, ocazia să poposesc mai mult timp în oraşul Un­gheni. Are o denumire frumoasă, întotdeauna mi-a plă­cut această denumire: Un­gheni. O denumire pur ro­mânească. Poate că există şi Ungheni dincolo, nu?

Da, a fost o localitate uni­tară la început („pe cînd fiinţă…”!)
Poate că, dacă ar fi să mă opresc şi să trăiesc şi alte sentimente la Ungheni, să am şi alte întîlniri, poate că m-aş debarasa de acest sen­timent despre care vorbeam.

Adică vrei să spui că po­etul Arcadie Suceveanu, dacă l-am lăsa slobod să peripatetizeze prin Un­gheni, ar avea la început o angoasă greu de reprimat tocmai prin extrapolarea aceasta de la culoarea kaki la arhitectura oraşului?
Ar trebui să se întîmple ceva cu totul şi cu totul deosebit, ceva care să răstoar­ne în mine acest sentiment şi această imagine. O dra­gos­te profundă, o întîmplare frumoasă, o întîmplare poeti­că, care ar putea să îndepărteze imaginea pe care o am şi care să instituţionali­zeze în mintea mea o altă imagine.

Din şirul acestor miro­bo­lante întîmplîări, ce spui de micul trafic la frontieră? Cum s-ar schimba optica lui Arcadie Suceveanu ap­ro­po de Ungheni, dacă, ală­turi de înamorarea sa aici (că abia de mai poţi străbate de atîtea femei fru­moase!), s-ar semna şi Convenţia respectivă?…
Eu privesc la televizor ceea ce se întîmplă cu micul trafic la frontieră. Este o prob­­lemă a oamenilor din zonă, care trebuie rezolvată şi eu nu înţeleg logica luc­ru­rilor; poate nu înţeleg eu: de ce nu li s-ar permite oamenilor să facă un lucru absolut firesc şi normal? Mai cu sea­mă în condiţiile noastre, în condiţiile de sărăcie. Oame­nii trebuie lăsaţi să se ducă să-şi rezolve problemele.
După părerea ta, care ocupi o funcţie extrem de importantă şi în ierarhia cul­turală (pe lîngă faptul că scriitorul este şi un ce­tă­ţean, adică un om politic, în cele din urmă, vrea sau nu vrea): care ar fi motive­le faptului că guvernarea tergiversează semnarea Convenţiei şi, în cele din urmă, după cîte înţeleg eu, este chiar împotriva semnării unei asemenea Convenţii? Care sînt riscurile – din punctul de vedere al gu­vernării – în cazul în care Convenţia e semna­tă? De ce se teme guver­narea?
Problema e falsă. O problemă căreia i s-a imprimat o conotaţie politică, fiindcă es­te vorba de România. Dacă ar fi  vorba, să zicem, de Bulgaria sau de Grecia, n-ar apărea asemenea probleme.

Sau de Bielorusia!
Exact! Asta este! Face parte din strategia guvernării comuniste acest lucru: nu cumva lumea noastră să comunice cu fraţii lor de dincolo de Prut şi astfel să se contamineze…
Şi totodată să se con­vin­gă, cu stupoare pentru unii, că românii sînt, pasă­mite, oameni şi ei, nu?…
Exact! Şi, în pofida faptului că se declară dorinţa de a intra în structurile europene, acest lucru infirmă această declaraţie a guvernării comu­niste. În realitate, nu se doreşte o apropiere de Uniunea Europeană. Or, România face parte din Uniunea Europeană.

Domnule Suceveanu, orice poet este şi un profet într-o măsură mai mare sau mai mică. Aşa cum este şi un hierofant în acelaşi timp. În opinia ta, cît va mai bascula Ungheniul între Est şi Vest?
Păi, nu ştiu… E tristă situaţia, statutul unui oraş care se află la frontieră şi care se află între două lumi, practic. Deci, două realităţi, care se bat cap în cap. Adică, o dife­-renţă frapantă de nivele, de nivel de viaţă şi nivel politic ş.a.m.d. Cît? Nu ştiu. Eu sper ca lumea noastră să se tre­zeas­că în cele din urmă. Pentru că se produc schimbări spectaculoase în lumea, în societăţile, în ţările din ju­rul nostru. Numai noi rămî­nem într-o anchilozare inex­- plicabilă, pînă la urmă. Eu, unul, nu pot să-mi explic de ce se întîmplă acest lucru la noi, în realitatea noastră. Mai cu seamă că avem sprijinul Ţării, sprijinul României. Noi nu sîntem ca Lituania sau Letonia, ca Ţările Baltice, ca­re nu au în spate o ţară a lor istorică. Noi avem. Dar ei au atins o asemenea performanţă la care noi nici nu putem visa deocamdată. Noi avem ţara asta istorică în spatele nostru, în imediată apropiere. Ar fi trebuit, deci, să avem un alt nivel de viaţă şi să ajungem să avem alte opţiuni: de viaţă şi alte opţiuni politice. Eu sper că se va întîmpla ceva, poate la următoarele alegeri. Dacă nu, atunci, nu ştiu, vom fi terminaţi cu totul…

Pe nota asta optimistă, dragă Arcadie Suceveanu, propun să încheiem interviul, lăsînd concluziile la discreţia eventualului nostru lector… Mulţumesc!