Catastif

Jovial din malaxoarele istoriei

Îmi amintesc foarte clar ziua aceea: era un sfîrşit de februarie, înzăpezit peste măsură şi cumplit de frigu­ros. „Iaca, zise şoferul, un bon­doc durduliu, cu faţa ro­tun­dă, acoperită de ţepi, în­cotoşmănat într-un fel de suman spălăcit şi înfipt în nişte pîsle disproporţionat de mari, satu-i în partea ceea!”
M-am uitat prin ochiul nă­pădit de promoroacă al por­ti­erei: nămeţi cît se putea cup­rinde. După huruitul dră­cesc al motorului (un „GAZ” hrentuit, deprimant de vechi şi obsedîndu-te cu gîndul că se poate dezmembra la pri­mul hop), tăcerea de afară mi s-a părut oarecum fără substanţă. Nu-i găseam nici un reper în albeaţa din jur. Iar cînd camionul a dispărut după linia improbabilă a dea­lului, am avut pe-o clipă sen­zaţia că m-aş fi aflat dintot­- deauna acolo, ca neaua atem­porală ce stăpînea de­părtările.
Am mers vreo două ore, pe dibuite, de teamă să nu rătăcesc drumul, pînă s-au arătat, fantomatice, primele acoperişuri. Lîngă o fîntînă, cineva, ieşit în fugă să-şi umple găleata, mi-a lămurit cum să cotesc mai bine prin labirintul de hudiţe. După în­că o jumătate de oră des­chi­deam o portiţă de nuiele, prinsă în partea de sus cu o fîşie de cauciuc, iar jos, cu o bucată de sîrmă.
În ogradă, stratul de omăt ajungea pînă aproape de ge­nunchi. Un Grivei zgribulit a lătrat scurt, de protocol, din cuşca sa troienită şi a amuţit. În faţă, la cîţiva paşi, o casă bătrînească, acope­ri­tă cu stuf, cu ferestre mi­nus­cule, proptite într-o pris­pă deşelată, din care urcau anevoie spre streaşină, cris­paţi ca de un efort cople­şi­tor, cîţiva stîlpi din lemn, cu noduri ici şi colo, negri de ploi şi vînturi. Alături, o poie­ţică pustie, împrejmuită de o plasă metalică şi un hîrb uri­aş, cu muchia măcinată, vi­sîndu-şi probabil trecutele festinuri. Am bătut în gea­mul ferecat în gheaţă al uşii şi, auzind vorbă de partea cealaltă, am deschis.
Băbuţa care stătea pe-un scăunel lîngă gura încinsă a cuptorului şi dezghioca din grămăjoara alăturată de pă­puşoi într-un lighean schilo­dit, mînjit pe alocuri de ce­- nu­şă, îmbrobodită cu o şa­lin­că şi apărată de o bundă veche, trebuie că era chiar Maria Borş. Brusc, în timp ce trăgeam de clanţă ca să închid mai bine uşa după mine, am avut un sentiment ciudat, practic indefinibil, o succesiune fulgerătoare de planuri, ca şi cum m-ar fi ha­lucinat ceva. În ajun, cineva îmi dăduse un caiet de ma­te­matică, cu paginile acope­rite de o caligrafie cam stîn­- gace dar foarte zeloasă, pă­rînd decisă să meargă pînă la capăt, să inventarieze tot ce se părea important. N-am prins de veste cum am intrat în atmosfera faptelor. Se mă­ritase de tînără, cu unul zis Ionică, frumos dar cam sturlubatic, şi pînă să vină ruşii făcură trei copii, unul mai mic decît celălalt. Nu mult după aceea bărbatu-su – să nu tacă? – întrebat de un măhălean ce ar face da­că i-ar vedea pe ruşi plecînd din sat, ca înainte de patru­zeci, s-a fălit că dă cep la bu­toi şi taie un porc: de bu­cu­rie, cum ar veni. De la rep­lica asta li s-au tras toa­te. Într-o săptămînă l-au luat la nu mai ştie ce comendui­re, de acolo, cică, l-au dus la centru şi, gata, nu l-a mai văzut. Abia după un an a aflat că i l-au împuşcat. Es­timp şi pe dînsa o îndesiră cu vizitele şi anchetările. Ve­neau mai cu seamă noap­tea, speriindu-i copila­şii şi o tot iscodeau de Io­ni­că al ei, dacă nu era cumva în cîrdăşie cu cineva. Cînd mezina împlinise anul, au luat-o, tot într-o noapte, de acasă, ziceau că pentru în­că o anchetă, dar n-au mai lă­sat-o să se întoarcă. In­terogată, maltratată, batjo­co­ri­tă şi în fine condamnată la douăzeci şi cinci de ani de lagăr, în Siberia: iată ja­loanele unui destin mutilat de odiosul sistem comunist. Niciodată, de atunci, nu şi-a revăzut puii. Aflase ea, din vorbă în vorbă, că cel mare e colonel la Moscova, s-a bucurat nespus şi s-a făcut luntre şi punte ca să-i gă­sească adresa. În cele din urmă, i-a scris, dar n-a pri­mit, ce păcat, nici un răs­puns.
„Ce să caute el aici! Ca­sa nu-i mare, vin nu prea avem…”, spune biata fe­meie, iar eu simt cum mi se opreşte în gît dumicatul de brînză cu care, primitoare, a ţinut morţiş să mă trateze… Stilul surprinzător de alert al istorisirii sale i se regăseşte în alcătuire. E neaşteptat de suplă, se mişcă iute, ros­teş­te fluent şi cu vădită plă­ce­re. Va fi fost tare frumoasă în tinereţe: mărunţică, bă­laie, cu un piept proeminent şi peste ani – curat ideal eminescian de iubită! Avea 75 cînd o vizitasem, intrigat să cunosc fiinţa de după chiriliţa în care îşi spusese păsul. De atunci au trecut mai bine de 15 ani. Nu ştiu dacă mai trăieşte. La des­părţire, lîngă portiţa decrepi­tă, mi s-a plîns ca o mamă că o dor şalele… Mi-am amin­tit de ea zilele trecute. Nici în seara aceea, nici mai tîrziu, cu altă experienţă a suferinţei, nu mi-am dat sea­ma cum se poate ieşi jovial din malaxoarele isto­riei…

Glosar:

DECREPITÚDINE s.f. Sta­re de bătrâneţe înainta­tă, caracterizată prin slăbire excesivă şi prin pierderea aproape totală a forţelor vi­tale; ramolire, ramolis­ment. ◊ Fig. Decădere ex­tre­mă, ru­ină. – Din fr. déc­ré­pi­tude.

MALAXÓR s.n. Maşină folosită pentru amestecarea şi omogenizarea unor ma­teriale. [Cf. fr. malaxeur].