„Eminescu rămîne un model fără pereche”

Interviu cu scriitorul Vlad Pohilă

Dragă Vlad, îmi spuneai într-o convorbire anterioară că l-ai citit  integral pe Eminescu. Cu siguranţă că, astfel, ai parcurs şi opera lui politică, opera lui de jurnalist. Ce impresie îţi lasă Eminescu, gazetarul?
O impresie zguduitoare! Pu­ternică, tulburătoare, dacă vrei. A fost, în primul rînd, extrem de do­cumentat în tot ce a scris. A fost verificat şi de Eminescu şi veri­fi­cat în timp. Cu maximă precizie a scris în toate problemele la care s-a referit: de istorie, de etnolo­gie, de politică curentă şi, mai mult, a fost un vizionar. Pe mine m-a zguduit, de exemplu: în 1876 el spunea că în Europa trebuie şi vor apărea nişte regate: Grecia, Bulgaria, România şi regatul care a apărut ulterior, Iugoslavia, în 1918. Deci, făcîndu-i configuraţia geografică perfectă! În problema Basarabiei, nu mai spun: a fost un apărător al nostru; pentru care fapt trebuie să-i fim recunoscă­tori; şi a emis nişte adevăruri va­la­bile şi astăzi. De exemplu, că în­suşi cuvîntul Basarabia „ţipă sub condeiele ruseşti”; ţipă şi acum: şi la Moscova, şi aici. Şi mul­te altele. Nu mai spun de eleganţa cu care a polemizat chiar şi cu oponenţii săi, cu roşii (valabil şi azi, roşii!) şi „canalia liberală”. A impresionat şi prin vo­lum: a scris enorm. Acuzaţiile ca­re i se aduc… Eminescu a de­bu­tat cu o poezie, a avut în timpul vieţii un volum numit Po­esii şi a fost înmormîntat ca poet. Ca pro­zator a fost descoperit mai tîrziu. Cercetările sale ştiinţifice, cum ar fi conspectele de filozofie sau cel de sanscrită, care este un tratat de lingvistică extraordinar, au fost descoperite, la fel, mai tîr­ziu. Iar publicistica a fost pusă sub un con de umbră. Pentru că a de­ran­jat, a speriat, a înspăimîntat pe unii. Şi atunci i-au găsit tot fe­lul de acuzaţi, inclusiv de naţiona­lism, de xenofobie, de antisemi­tism. E un neadevăr. Pur şi sim­p­­lu Emi­nescu emisese nişte ade­văruri care nu plac, şi atunci sigur că sînt respinse prin fraudă, prin minciună. Pentru că Eminescu a iubit la fel, nici mai mult, nici mai puţin, românimea precum Theo­dor Hertz, părintele sionismului, a iubit evreimea. Atîta că unii con­sideră că Hertz trebuia să iu­beas­că evreii, iar Eminescu fă­­cea mai bine să scrie numai versuri de dragoste şi de natură…

Cum ar fi vertebrat publicis­tica eminesciană jurnalismul autohton? Cum ar fi arătat faţa presei noastre, dacă i-ar fi fost inoculat la timp, în perioada lec­turilor formatoare, Emines­cu?
Eminescu, repet, rămîne un model, şi în poezie, şi în proză, şi în studiile ştiinţifice. În publicistică rămîne un model fără pereche. Absolut! Nu exagerez.  Pamfil Şeicaru, care s-a putut apropia de el, rămîne totuşi în umbră, fiidcă n-a avut vastitatea şi nici adîncimea lui Eminescu. Poetul a fost mare şi pe orizontală, şi pe verticală. Asta e! Este un criteriu al măreţiei şi al talentului, al geniului lui Eminescu. Astăzi, de­sigur că pot fi doar epigoni ai lui Eminescu, nu mai mult. Cei care, însă, fac o şcoală la Eminescu nu au decît a cîştiga. Eu, unul, l-am descoperit mai tîrziu pe Emi­nes­cu. Surprins, uluit şi sigur că a fost poate prea tîrziu să mai în­văţ cîte ceva. Dar, chiar şi la o vîrstă mai tîrzie, la patruzeci de ani, cînd am putut să-l citesc, şi volu­mele acelea oprite, cu pub­li­cisti­că considerată suspectă,  ai ce în­vă­ţa de la Eminescu. Şi pro­babil că un ziarist s-a putea afir­ma de-a-ntregul, total, urmînd exem­plul lui Eminescu în publi­cistică: şi ca verticalitate, şi ca re­zistenţă şi curaj, şi operativitate, şi fel de a replica.

Apropo de acuzaţiile despre care pomeneai. Chestiunea aceas­ta capătă o aproape vio­lentă actualitate în perspectiva integrării noastre europene (cînd va fi să fie!), în lumina idelilor legate de globalism şi multiculturalitate. Un scurt aide- memoire în această pri­vinţă.
E o problemă cu aceste acu­zaţii de partiarhalism la Emines­cu, inclusiv în publicistică. Şi este un alt fals, pentru că a fost per­fect european şi a anticipat ideile astea, acum puternic pervertite, de globalizare şi multiculturali­ta­te, toleranţă ş.a.m.d. Eminescu – să nu uităm – a fost un om de cul­tură germană. Şi atît de rafinat: cînd a ajuns la Berlin, în „oraşul furnicar”, după ce vizitase Viena, el a rămas încîntat de frumuseţea limbii germane  – prin contrast cu jargonul, spunea el, de la Viena, amestecat cu ungurisme şi cu­vin­te evreieşti. Deci, îi repugna lim­ba amestecată, stricată, care es­­- te, în treacăt fie zis, şi la Chi­şi­nău. S-ar îngreţoşa şi de limbajul nostru de aici! Alta: fiind de cul­tură germană, scria în franceză fără probleme. Ştia şi engleza, nu ştiu în ce măsură, dar cum l-a ca­lificat el pe Shakespeare: „Sha­kes­peare, adesea te gîndesc cu jale, / prieten blînd al sufletului meu”!… Extraordinar, şi vădeşte o pătrundere nemaipomenită a operei shakespeareiene. Cum l-a detectat el pe Gogol şi firea rusească prin recenzia la spec­ta­colului Revizorul general: o păt­rundere uimitoare! Ca să nu mai spun că el a fost apreciat enorm de regina Elisabeta, Carmen Silva, care era o femeie de o cultură extraordinară, de o mare deschidere spre universalitate. Şi nu putea să-l apropie, să-l ap­re­cieze, dacă ar fi văzut în el un mititel naţionalist. Tocmai că a apreciat măreţia lui şi deschide­rea poetului la universalitate, ca­re nu are nicio treabă cu o in­ventată închidere naţionalistă şi un patriarhalism, iarăşi, inventat, atribuit fals lui Eminescu.