„Veneau şi urşii să ne vadă!…”

Interviu cu Gheorghe Bodolica, directorul Palatului culturii din Ungheni

Inaugurăm, cu începere chiar din acest prim număr pe anul curent, o rubrică mai puţin obişnuită. Interviu, după cum se poate expres constata, dar absolut autentic, păstrînd cu rigoare specificul de expresie şi ton al interlocutorului. Un document, adică, aproape afectiv, de personalitate, în orice caz, cuvîntul fiind singura carte de vizită – creditabilă! – a omului. Şi începem cu un veritabil personaj: Gheorghe Bodolica, directorul Palatului culturii din Ungheni, personalitate marcantă în domeniu, o sursă de amănunte pe care nici un manual de istorie încă nu le conţine.
„VRAG NARODA”
Domnule Bodolica, de ce porţi dumneata, mereu, pă­lărie?…
E, cum să-ţi spun? Am în­cercat eu şi o bască şi chiar şi o chepcă de asta ca a lui Lujkov. Dar am înţeles că nu merge. Că eu îs cam rotunjel oleacă…
Deşi mai toată lumea de aici – dar şi de aiurea, pre­su­pun – te cunoaşte foarte bine, puţini, probabil, cu­nosc amănunte. Povesteşte-ne ceva despre tinereţea şi studiile dumitale.
Eu, de fapt, sînt de la sudul Moldovei, din Cimişlia. În ’49 ne-au ridicat. Tocmai în ’57 ne-au dat voie sa ne întoarcem în Moldova, dar numai la fron­tiera Ucrainei. Chiar acum ţin minte: selo Podgornaia; era lîngă Basarabeasca.
Da’ de ce v-au ridicat?
Păi, ca toţi moldovenii care au fost ridicaţi în ’47, buneii mei, Dumnezeu sa-i ierte, aveau un magazin, atunci se numea dugheană. Şi mai multe acolo: mai făcea bunelul meu hamuri şi le ducea din Cimişlia pînă la Galaţi, pe urmă la Iaşi. Le vindea, că avea familie mare şi trebuia s-o hrănească. Dar s-a socotit că este mare boier şi în ’42 i-au dat de capăt. L-au trimis pe linia lui tata, în Magadan. Şi aşa şi a murit în Magadan. Dar pe  noi  ne-au trimis în Burea­tia… Între altele, cu vreo jumă­tate de an în ur­mă, am primit de la Procu­ratura Republicii Moldova cum că eu sînt reabilitat.
Iese că pînă acum ai fost…
Vrag naroda!
Drăguţ! Cîţi copii eraţi în vremurile acelea la părinţi?
Sora mai mare şi eu. Dar acolo, în Bureatia, s-au mai născut… De fapt, sîntem o familie mare: nouă copii.
Şi să mai zici că Siberia nu-i pămînt fertil!
Ei, nu, pur şi simplu în lo­calitatea ceea unde am fost noi ( se numea Novaia Cor­ba­za), erau foarte mulţi mol­do­veni din raionul Cimişlia şi Basarabeasca. Şi toţi erau, într-adevăr, din gospodari. Bat ei capul că… Într-adevăr, oa­menii care au făcut ceva pe timpul acela la noi în Moldova au fost trimişi încolo, că erau, mă rog, mare bogătaşi.
Neguţători de hamuri la Iaşi şi la Galaţi!
Numai că!  Iar bunelul mai avea şi o dugheană.
Foarte periculos pentru economia statului!…
Ferească Dumnezeu!… Ia­ca aşa stăteau lucrurile pe tim­pul acela. Pe urmă, ne-au dat voie venim, în ’57, numai de-atîta că era un ucaz. A murit Stalin şi familiilor mari au în­ceput a le da voie sa vină înapoi. Cînd am început să construim din nou casa, dar tata a spus că nu o facem mare că să nu cumva să ne scoată iar…

PAPARĂ DE LA TATA
Apropo, cine era tatăl dumitale?
Tatăl meu era din muzi­canţi, tot a fost muzicant, a învăţat întîi la ţambal, dar acolo, în Siberia, el s-a învăţat la acordeon. Şi cînd era du­mi­nică, totdeauna făcea joc, se adunau toţi din Moldova, şi el cînta la acordeon numai. Şi, duminica, moldovenii jucau… Făceau horă!
Făceau horă, în Siberia?!
În fiecare duminică, da. Şi jucau aşa de înfocat, că ve­neau şi urşii să ne vadă!… Îmi aduc aminte că ai noştri trimi­teau din Moldova răsărită, de asta, de-a noastră, si cine o primea, apoi umbla numai­de­cît cu buzele pline de coji, spe­cial lăsa să se vadă că a primit colet de acasă… Înţelegi?
Şi cum a fost în con­ti­nuare?
Mi-a plăcut şi mie acorde­o­nul. Tata, văzînd, mi-a cumpă­rat unul.  Nu mai ţin minte cît a dat. Era scump, în orice caz. Aproximativ era cam vreo două nunţi la care cîntai pe atunci…  Tata, Dumnezeu sa-l ierte, după ce m-a învăţat, mi-a spus: ai să cînţi azi la învă­ţă­tor, la şcoală. Şi s-a împăcat, dar eu nu ştiu cum s-a îm­pă­cat să cînt eu acolo… Nu mă duc, zic, să cînt şi gata. La în­văţător, pe bani, nu mă duc să cînt, şi gata. Şi nu m-am dus! Şi bineînţeles că am mîncat papară. Acum el, dimineaţă, sărmanul, da asta de anul nou a fost, m-a sculat şi a început să plîngă şi mi-a dat vreo 20 de ruble, şi a spus că să mă scuzi, dar tu de-acum eşti ma­re, şi unde ai să poţi tu, ai să mă ajuţi. Şi a plîns el, am plîns şi eu, şi după asta, ne-am toc­mai la o cumătrie. Şi eu cîn­tam la cumătrie, dar mama, Dum­nezeu să o ierte, a venit acolo în sat, în Basarabeasca, a venit pe la două noaptea să mă controleze: nu dorm eu, ce fac eu acolo. Cîntam, eu sin­gur, la cumătrie!
ERA UN VIS:
SĂ PLECĂM ÎN ROMÂNIA
Şi cît ai cîştigat, îţi mai aduci aminte?
Vreo 60 de ruble. Asta îi mult pe atunci.
Bani straşnici… Dar vor­beam de studii.
După ce am terminat şapte clase, m-am dus, fără şcoală muzicală, că nu era la noi, şi am terminat „Ştefan Neaga”.  După asta, mi s-a dat îndrep­tare la Conservator şi, totoda­tă, ca artist al ansamblului „Fluieraş”. Aşa a fost: dacă nu mă duc la Conservator, mă duc ca artist la ansamblul „Flu­eraş”, ca acordeonist. A dat Dumnezeu şi am intrat la Conservator. Am terminat eu primul curs şi, la al doilea, a mers Alexandru Lunchevici, care era dirijorul orchestrei, la Suslov, la rectorul nostru…
Suslov?!
Suslov, da. Ca şi pe acela de la CC… Numai că aista cu­noştea limba română, măcar că preda Naucinîi Camu­nism… Şi Lunchevici i-a spus: mie îmi trebuieşte băiatul acesta tran­s­ferat la prin corespondenţă. Ca să mă ia la „Fluieraş”. Şi au făcut-o, m-am dus în „Fluie­raş”. Mai în scurt, am început să lucrez la Filarmonică. Pe urmă a fot aşa un timp cînd, Dumnezeu să-l ierte, Sulac… O sfadă acolo între dînşii a fost: Sulac, Julea şi aşa mai departe, muzicanţi. S-au dus mulţi muzicanţi. M-am dus şi eu. Aveam în gînd să plec mă­car o dată în România. Să-i văd pe Marcel Budală, Ilie Un­ti­lă, Lambru. Mai mulţi acorde­onişti, la care îmi plăcea stilul.
Dar cum ţi-e venit un asemenea gînd? O ase­me­nea intenţie, chiar nemăr­tu­risită, ştiu că te putea costa ceva pe atunci.
Da’ cum, dacă eu practic am fost educat pe materialul ista. Că noi îl avem pe atunci încă studenţi: cumpăram, gă­seam discuri diferite de mu­zică populară, lăutărească. Că aicea, la noi, nu se cînta nimic lăutăreşte. Dacă cîntai ceva lăutăreşte, spuneau: net, ăta nelzea, ne polojeno. Pe atunci erau vreo trei acordeonişti în republică, care cîntau lău­tă­reş­te, cu melisme: Saşa Va­car­ciuc, Ion Neniţă şi Serioja Pavlov. Melisme înseamnă „floricele”. Adică: cînd o cînţi, melodia, aşa drept, asta-i una. Dar dacă mai pui o floricică – alt auz, altă nebuneală, alt simţ ş.a.m.d. Şi am trecut, va să zică, din „Fluieraş” (o or­chestră cunoscută în toată fosta Uniune Sovietică)… Da’ am plecat nu chiar aşa. Aveam eu un prieten, Aurel Dănilă, pe atunci lucra director la şcoala muzicală din Ungheni. Şi el m-a invitat: hai să facem o or­chestră, că e vorba să plecăm în România. Da’ pentru mine, cum spuneam , era un vis să plecăm în România. Am venit atunci la Ungheni  şi am făcut orchestră. După o jumătate de an am plecat în România cu orchestra.

VORONIN ÎI CRITICA PE COMUNIŞTI
Oare cum? Că Brejnev şi Ceauşescu erau încă bine mersi…
Ei, era chestia aceea cu ora­şele înfrăţite. Şi într-o zi bună zi m-a invitat Vladimir Voronin şi mi-a spus (pe atunci el era primar; adică, atunci, prese­da­teli raispolcoma): tu, mîine, tre­buie să pleci la Moscova, la cursî povîşenia cvalificaţii, că tu eşti numit de azi şeful di­rec­ţiei cultură a oraşului Ungheni. Eu am spus: d’apă eu n-am lucrat niciodată conducător… Nu, zice, tu ai să poţi, tu ai autoritate între muzicanţi…
Adică Voronin te-a numit şef la Direcţia orăşenească a culturii fără să te întrebe?!
Da’ el nici nu m-o întrebat! Cum a fost? M-au chemat din­tîi la gorispolcom şi mi-au spus: iaca, Voronin a spus că tu ar fi să fii şef la cultură. Da’ eu: puneţi-l pe altul. Nu, că Voronin a spus tu, unicul, ai putea să schimbi situaţia din casa de cultură, care era în centru. Da’ acolo, drept să zic, erau doi beţîji şi altă nimică. Da, aşa era! Amu’, Voronin îmi spune: măi, băiete, măi!… (Prin­tre altele, vreau să spun că el vorbea moldoveneşte… Şi nu era comunist cum el amu’-i co­munist. El critica comuniştii, pe atuncea! Iaca, zicea, ei nu fac nimic, numai se uită. Da, aşa era! Serios! Amu’ ascultă: co­munismul e un fel de brand în ziua de azi. Da’-i bravo, că el ştie ce să facă.) El îmi spune, cică: tu ai să fii conducător şi pleci la Moscova.

„NEAM DE NEAMUL MEU N-A FOST COMUNIST!”
Cu titlu de curiozitate (acum cînd ni se tot înnoiesc cadrele): care a fost pro­ce­dura numirii ca şef?
Nu ca amu’: şedinţa consi­liului, teatru mare ş.a.m.d.  Pe care partidu’, chiar dacă nu-i profesionist, îl pune, totuna, că-i din partidu’ cela… A fost aşa: M-a invitat dintîi Voronin, am discutat cu dînsul. Voronin a spus: hai la primul secretar. Atunci era Delev. Acela, cică, zîmbea numai la ora douăs­prezece noaptea… Şi eu, cam eram tînăr, mă temeam. Da’ Voronin spune: iaca, el a ho­tărît că ai să fii membru de partid. Aiurea! Eu, în viaţa me, neam de neamul meu n-o fost comunist! Mă uit la dînsul: da’ eu n-am spus că am să fiu membru de partid, în primul rînd. Da’ atunci era aşa: dacă eşti membru de partid, te ap­robă. Pînă la urmă, i-am pus nişte condiţii, măcar că eram tînăr. În Casa de cultură nu era nimic. Am adus mulţi muzi­canţi buni, talentaţi încoace la Ungheni. Îmi trebu’, zic, patru apartamente. Era foarte greu cu apartamentele atunci, mai ales pentru muzicanţi. Şi Voro­nin a zis: eu fac tot, numai căt­re Ziua eliberării oraşului (era 23 august, îmi pare că) trebuie să fie orchestra de muzică populară şi dansuri; şi fanfara. Eu am pregătit, am adus con­ducători, tot. Şi, după ce totul s-a terminat (pentru că prog­ra­ma concertului trebuia apro­ba­tă la birou), m-o felicitat Voro­nin: tu eşti bravo, tot ce am promis, tot se va face. Eu vreau să spun: într-adevăr, s-a ţinut de cuvînt. Aparataj, costume, tot. Eu, practic, am schimbat tot acolo, în casa de cultură.
Cum a fost primul turneu al „Struguraşului” în Româ­nia?
Am fost la Iaşi. Am avut patru spectacole. Vreau să spun că spun că ne-au primit foarte… Cu nişte lăcrimi ne primeau. Da’, ca să evoluăm, o comisie ne asculta progra­ma. Şi trebuia să cîntăm, dacă plecam undeva, vreo trei strofe în limba moldovenească şi o strofă, numaidecît, la urmă, în limba rusă. De pildă: mî jiveom v strane liubimai…

COMUNIŞTII, SUSŢINĂ­TORI AI ELEMENTULUI ROMÂNESC
Cum a fost, pe vremuri, să fii lucrător în domeniul culturii şi cum este astăzi?
Ce să spun? Sînt două probleme aici. În primul rînd, în timpul comuniştilor finanţe erau. Nu era o problemă cu fi­nanţele. În timpul democraţi­ei… nu-s finanţe! Da’ vreau să spun un lucru: pot să vorbeas­că mult şi bine toţi democraţii, toţi acei care îi critică pe co­mu­nişti. Da’ ei într-adevăr fă­ceau ceva pentru cultură, sus­ţineau cultura.
Da’ cum o susţineau?
Concret: costume, instru­men­te, reparaţie, plecări, după hotare.
Aţi simţit cumva că auto­ri­tăţile comuniste susţin elementul autohton, neaoş, cultura tradiţională, elemen­tul, de fapt, românesc?
Da, eu asta am simţit-o.
Chiar aşa?
Ei susţineau ceea ce este românesc, da’ spuneau că este moldovenesc… Pentru că sîntem în ajun de an nou, mi-am amintit cum, împreună cu colegii de la cultură, odată am hotărît: hai să facem înainte de anul nou, adică pe 31, noap­tea, o urătură tradiţională prin cartierele oraşului. Asta era, stai, cam ’71-’72. Era, pe atunci, secretar pe ideologie Sîmboteanu, Aurel. Şi ne-am dus la el cu propunerea. Cum au hotărît ei: ne-au dat un text, procomunist, ca să umblăm cu urătura. De’ ce-am făcut noi? Erau nişte puncte unde trebuia să fim numaidecît: piaţa, spi­talul, miliţia, pompierii. Mai de­parte, noi mergeam pe car­ti­e- re şi spuneam urătura tradiţio­na­lă, fără nici un fel de ideo­lo­gie. Ieşeau oamenii din case, de la diferite etaje, de la şapte, nouă, cu lacrimi. Veneau cu pahare de vin…

CIMITIRUL CEL NĂSCĂTOR DE PALAT
Ai spus că ţi-ai început activitatea într-o casă de cultură care se afla în cen­trul oraşului. Între timp, ia­cătă, s-a construit un di­ta- mai Palat al culturii. Cum a apărut ideea?
A fost aşa: după ce a fost cutremurul, pe atunci s-a ho­tărît că construim… Pe atunci era, Dumnezeu să-l ierte, Straş­nic, primarul oraşului. Adică pre­sedateli gorispolcoma. Straşnic a hotărît că trebuie să demoleze casa ceea de cul­tu­ră din centru şi cinematograful cel vechi. Casa de cultură au demolat-o în trei zile. Ca să cîşlige un proiect nou. Da’ aco­lo era altă treabă cu tătu. Cînd intrai înainte din România în Uniunea Sovietică, era scris: „Dabro pajalovati v SSSR!” Da’ la stînga era cimitir şi cruci! Şi a umblat aşa o vorbă, cînd a trecut Brejnev pe aici: aşa-i la noi, mî viejaem cuda? Şi ei au hotărît, va să zică, că demo­lea­ză cimitirul şi facă casă de cultură!…
Cum te uiţi acum la situ­a­ţia palatului? Care este destinul de mai departe al acestui mult încercat edi­ficiu?
O situaţie foarte tristă. Cam tot aceiaşi oameni sus, la nivel înalt, conduc în momentul de faţă republica şi ştiu situaţia care este la Palatul de cultură din Ungheni. Şi nu ştiu cum trebuie de înţeles oamenii aceştia, care ne-au condus pî­nă acum oraşul. În toate păr­ţile s-a făcut ceva. La toate obiectele, să spunem aşa, bugetare. A rămas un singur obiect –  palatul culturii – şi n-avem încălzire. Da’ aici nu se află numai casa de cultură, acolo este şi şcoala de pictură, şi şcoala sportivă, şi muzeul.

AMĂGEALĂ!…
Clădirea, în sine, oricine se poate convinge, este într-un hal aproape fără de hal. În stare de degradare. Prog­resivă. Din cîte ştiu, pre­şe­dintele Voronin, anul trecut, a declarat că va face tot po­sibilul ca Palatul să fie re­novat. Şi a promis şi o sumă frumuşică…
Mie îmi pare că eu am în­ţeles: asta o fost înainte de alegeri un fel de, stai cum se numeşte asta la dînşii… în limbajul ista… de alegeri…
Promisiune?
Ei, promisiune! Amăgeală! A spus că dacă trec comu­niş­tii, apu’ noi vă ajutăm, în viitor, să construiţi casa de cultură. Adică să facem reparaţie ca­pitală. Asta o fost spusă la o adunare, la primărie, unde au fost toţi conducătorii bugetari. Da’ ei, svolocii, se ţin de cu­vînt: n-au trecut comuniştii, nu fac nimic! Noi, în toate părţile vorbim, scrim ş.a.m.d. da’, nu se mişcă nimic. Conducerea care o venit azi, eu vreau să spun un lucru: ei mie îmi pare că mai mult o făcut  în scurtul ist timp (eu spun foarte se­rios), decît o fost aceia înainte la conducere.
Anume?
Ne-au finanţat şi o să avem şi costume, şi aparataj. O să avem încălţăminte pentru an­samblul Struguraş. Am cerut asta vreo zece ani la rînd. Mai vrem numai: să se facă încăl­zire. La noi vin foarte mulţi co­pii, da’ spre iarnă se duc. Noi trebuie foarte mult să schim­băm. Trebuie să avem o or­ches­tră profesionistă de mu­- zică populară şi dans, or­chestră de muzică modernă. Un teatru profesionist. Măcar atît, deocamdată.