Vă mai amintiţi de nesuferita perioadă cînd apa cea toate zilele ni se drămăluia în regim strict, de la şase la nouă, apoi de la doisprezece la două şi, în fine, de la cinci la zece? În sezonul compoturilor, al murăturilor şi zacuştei, cînd apa zisă altminteri chioară surclasează brusc vinul şi lasă hăt în urmă vodca, cu feluritele ei derivate, cei de la etajele superioare îşi blestemau zilele şi, să fim noi siguri, pomeneau cu un discurs de bine regia de specialitate…
Căci robinetele abia ţîrîiau, ba nu rareori susurul molcom al apei se prefăcea într-un bolborosit lugubru şi… sec. Şi cum totul în jur începuse în vremea aceea să se năruiască – imperii, sisteme, orînduiri sociale, urmate aproape simultan de prăbuşirea economiei, cu blocajul şi, în cele din urmă, falimentarea marilor întreprinderi – situaţia în cauză părea să nu mai aibă capăt. Aşa că, pe unde drăcuind, pe unde împăcaţi, ca nişte filozofi empirici, unii dintre noi au început, ce să-i faci, a se obişnui. Dar cînd să ne instalăm tocmai bine în ideea că „asta e!”, cînd ne copsesem şi noi pentru încă o raţionalizare a presiunii în robi- nete, Apă-canal, ca stropită cu apă vie (calambur cu premeditare!), s-a trezit din somnul greu al tranziţiei spre ceea ce îndeobşte se cheamă retehnologizare. Caz ilustrînd aproape didactic ideea că cine se scoală mai dimineaţă… îşi păstrează solvabilitatea şi chiar, pasă-mi-te, înregistrează profituri.
Cînd aiurea, mai ales în anii de criză furibundă, consumatorul s-a văzut nevoit să schimbe robinetul pe fîntînă, pentru a tăbîrci cofele pe scări (ocupaţie care ştim cît de plăcută e!), faptul că la Ungheni livrarea apei către consumator n-a încetat semnificativ niciodată, cu toată normalitatea lui profundă, trebuie tratat ca o performanţă. Nu-i un fleac să rămîi în picioare, în timp ce mai totul în jur se dărîmă! Aşa că întrebarea „Cum?” (cu toată familia ei gălăgioasă: „În ce mod?!”, „De unde pînă unde?!”, „Prin ce miracol?!” ş.a.m.d.) este absolut legitimă.
Pentru răspuns, însă, trebuie să urci pe fosta Gvardeiskaia, să faci la stînga cum ajungi lîngă casa sectanţilor şi să avansezi, apoi, pînă cînd botul maşinii se opreşte pufăind nemulţumit lîngă sîrma ghimpată. Aici, după o scurtă formalitate cu grănicerii (care îţi trec numărul de înmatriculare al vehiculului într-un registru, ba te şi privesc cu luare aminte, ca să nu care cumva!…), se deschide ceva ce trebuie că înseamnă poartă – spre un veritabil tărîm de paradis, într-o toamnă ca asta. Pîlcuri de copaci cu frunze arămii, o linişte densă ca mierea, un aer răcoros dar încă binevoitor şi un drumeag de ţară, care coboară prudent, temîndu-se parcă să nu-l zărească cineva (sîntem totuşi într-o zonă numită de regim!), spre valea încărcată de vrajă, unde Prutul suflă greu sub coroanele arborilor. Vîntul descoperă în peisajul lor încurcat nişte muchii de acoperiş: este Staţia de tratare a apei.
La începutul deceniului trecut, cînd mult-puţinele fabrici de la noi – marii consumatori de apă, cum se spune în limbajul de azi – au cam închis ochii, Apă-canal s-a pomenit în situaţia ciudată de a-şi săpa ea însăşi groapa. Căci pompele de altă dată, făcute să propulseze diurn 15 mii de metri cubi de apă, aveau acum de lucru doar pe jumătate – deşi continuau să „înghită”, ca şi mai înainte, cîte 200 Kw pe oră. În condiţia în care casnicii îşi plă- teau, şi ei, din an în paşte facturile, regia a făcut foarte curînd cca. 1 milion de lei datorie la energia electrică, riscînd în orice moment să fie debranşată. Tocmai ceea ce reprezenta însăşi raţiunea de a fi a regiei devenise, iată, total contraproductiv.
„Aici sînt!”, spune Petru Scutaru, directorul adjunct, în timp ce deschide o uşă masivă spre ceea ce s-ar putea numi încăperea pompelor de treapta a doua: o hală uriaşă, pe pardoseala căreia se răsucesc, aidoma unor balauri din poveste, nişte conducte groase cît tulpina copacului, cu un capăt împlîntat (avid, s-ar zice!) în coperta de ciment, iar cu altul – în burta cilindrică a unor motoare electrice. Sînt pompele achiziţionate în leasing, după cum accentuează ghidul meu: unele, cele mai multe, de producţie germană, altele, două la număr – fabricate în Cehia. Incomparabil mai economicoase, precizează numaidecît adjunc- tul: consumînd doar 75 Kw pe oră, dar avînd randamentul celor vechi. O socoteală deloc complicată arată un cîştig de cca. 360 de mii de lei pe an doar la acest capitol. Retehnologizarea care li s-a părut unora, iniţial, un moft s-a dovedit singura soluţie eficace de supravieţuire, în cele din urmă.
Chiar şi aşa, însă, apa nu ajunge la etaj fără staţiile de repompare: instalaţii care preiau afluxul pentru a-l refula (împinge) direct spre robinete. Pînă mai acum cîţiva ani regia le folosea tot pe cele de la Papură-vodă (alias Hruşciov, Brejnev şi cine mai era), masive, dar mai ales energofage şi a căror deservire cerea un personal numeros. Procedura nu e lip- sită de un anume haz: lăcătuşii veneau la prima oră pentru a le declanşa. Apoi, după timpul regulamentar de funcţiune, reveneau, deja pentru a le opri. Operaţiunea se repeta la următorul segment de orar – şi tot astfel pînă se încheia ziua. În dimi- neaţa următoare totul se relua de la capăt, cu cheltuială, nervi, cîteodată întîrzieri şi cîte alte aventuri. O funie ca asta trebuia să ajungă odată la par. Petru Scutaru e discret ca orice breslaş, dar cine nu ştie că exemplul bun este şi contagios? În lumea bună s-a trecut demult la pompe aşa-zi- cînd digitale, funcţionînd pe bază de soft, dirijabile electronic şi, fireşte, extrem de eficiente. Cînd, în fine, mulţumită USAID (Agenţia Americană pentru Dezvoltare) – în atenţia căreia regia a depus mai înainte un proiect în acest sens – la Ungheni au fost montate primele patru pompe automatizate, s-a constatat că în felul acesta pot fi economisite 40 la sută din consumul anterior de energie electrică. În plus, nu mai trebuie să intervină nimeni, manual: totul se face în bază de program, staţia de repompare fiind acum, de fapt, un calculator inteligent. Convinsă de eficienţa noilor utilaje, regia a achiziţionat între timp, de la o perioadă la alta, încă patru asemenea pompe, ultima fiind instalată pe la sfîrşitul verii anului trecut, pentru blocul de pe Naţională, 43. „Faptul că acum putem asigura non-stop presiunea regulamentară în reţea este cea mai mare achi- ziţie, cu această ocazie”, spune directorul adjunct şi îndată deschide alte paranteze: regia intenţionează să procure un sistem de monitorizare digitală a funcţiunii pompelor. Asta înseamnă că cineva, la sediu, va putea urmări pe calculator evoluţia evenimentelor în cazul fiecărei staţii – spre a interveni prompt atunci cînd se va impune. „Negociem în sensul acesta cu o societate de la Chişinău”, adaugă adjunctul, visător în măsura în care o îngăduie pragmatismul, dar ferm dispus, alături de colegii săi, să aducă regia la standardele europene de calitate şi eficienţă.
Ghenadie Nicu
Completat sub: r NR. 04
